Un nuc și doi bătrâni stau la taifas...

Ora târzie în Moldova (miez de noapte poate), dar eu scriu…

Scriu cu gândul la bunica mea, încerc s-o recreez din amintiri și poze prăfuite, alb-negru, păstrate în „stencă”.


Nu mi-am cunoscut bunica, nici bunicul și nici nucul din fața casei lor nu mi-l amintesc. Și e trist, de ce mi-au fost răpite aceste amintiri? Prefer să uit teoremele lui Thales și legile lui Einstein, în schimbul amintirilor cu nucul din fața casei bătrânești, care după mama păstra mirosul mâinilor bunicii, mâini muncitoare, pătate de acel iod al nucilor, pe care le culegea și le vindea cu 5 ruble căldarea la o margine de drum.

Și în suflet îmi apare imaginea bunicii, la ieșirea din sat, stând în soare pe un scăunel de lemn dat cu vopsea albastră și cu căldările de nuci la picioare. Nu făcea prea mult, maxim 20 de ruble pe zi, dar a reușit să crească trei copii și să le asigure o copilărie fericită. Și bunica, și bunicul au muncit mult să-și crească copii mari, s-au refuzat de multe, de haine, de încălțăminte, iar uneori se ridicau și flămânzi de la masă. Doar nucul le știa durerea, bunica venea des lângă el și mai vărsa o lacrimă, iar bunicul des se rezema de tulpina lui trainică pentru a suspina „Of, Doamne, dă-mi putere să-mi văd copii mari”.


Și doar nucul le știa durerea, și mereu îi asculta, doi bătrâni și un singur nuc, stând la taifas.

Au tăiat nucul....

S-a uscat și el după moartea bunicilor, s-a uscat de dor sau poate că îmbătrânise și el, și îi venise timpul…

Dar, tare aș fi vrut să mai fi trăit bunica, și bunicu, și nucul cel din fața casei, care să-mi fie și mie sfătuitor, și mie ascultător.

Of, timpul ăsta, ne răpește oameni, ne răpește emoții și prețioase amintiri. Și spunem des, „de-aș întoarce timpul…”, dar unde că trecerea lui e ireversibilă, la fel cum ireversibile sunt și emoțiile și faptele noastre. Suntem efemeri, suntem frunze în viață, iar uneori e toamnă, înțelegi?


Și mi-e dor de ei, chiar dacă nu i-am cunoscut, chiar dacă nu le-am atins niciodată mâinile și nu le-am sărutat niciodată obrăjorii. I-am creat din povești, din poze și din amintirile mamei și au prins viață în sufletul meu. Și îi port în gând și în inimă ca pe doi îngeri păzitori, și frumoși îmi sunt bunicii, frumoși și luminoși ca sfinții.





Mulțumim pentru timpul acordat !

Te invităm să descoperi mai multe informații despre Buneii Moldovei și echipa acestui proiect.

Obține mai multe informații despre oferta revistei personalizată
Buneii Moldovei

  • Facebook
  • Instagram

Contactează-ne cu acest formular

Pentru orice mesaj personalizat, vă invităm să îndepliniți acest formular, iar noi încercăm să vă răaspundem cât mai rapid posibil

 2020 Buneii Moldovei | Proiect social pentru Republica Moldova